Nu stiam ce imi lipseste. Ma gandeam, cu disperare, ca poate sunt bolnava. Singura problema era ca nu-mi dadeam seama daca era o boala a trupului, a sufletului, a mintii?

Am inceput cu mintea - e clar, trebuie sa citesc mai mult, sa ascult mai multa muzica, sa calatoresc, sa ies din motonie. De cand nu am mai ajuns la teatru, la un film? S-a schimbat si generatia de actori de cand nu m-am mai uitat la descrierea unei piese bucurestene.

Am nimerit la o piesa a unor studenti, pe o scena improvizata, noi in cerc in jurul actorilor. Mi-a placut mult si scenariul si regia si jocul actorilor, m-a lovit in piept pasiunea cu care isi jucau rolurile. A fost ce imi trebuia. Si nu chiar.
Am facut obsesii pentru o gramada de melodii, ca in vremurile bune.
Am devorat cateva carti, dintre toate, invataturile lui Dalai Lama au durat cel mai mult sa le citesc, imi placeau, dar mi se pareau grele.
 Am fost la Firenze, am vazut locuri de care citisem in manualele mazgalite din scoala si am simtit greutatea respiratiei si oaselor tuturor oamenilor care au murit acolo. Ce trist sa fie atat de frumos si sa nu poata fi scos mirosul de moarte, de abuzuri ale istoriei, de nedreptate. In toamna coapta si calda vedeam schingiuti printre magazinele de bijuterii si simteam mii de oameni suflandu-mi rece in cefele unse cu dulceata lunii de miere.

Yoga, meditatii, masaje, psihoterapie, rugaciuni. Ma simt mai bine. Si nu prea.

Mers mult pe jos, pana cand se umfla gleznele, kilometri, dintr-un cartier in altul. Cu telefonul in maini si castile in urechi. Cu sufletul atat de plin ca nu se mai distinge nimic din ce-i in el. Fara lacrimi, fara zambete. Se descarca. Telefonul. La naiba, ce ma fac...ii dau drumul in geanta alaturi de sclipiciuri si agrafe de hartie. Ah, aici erai, Bucuresti, prietene. Nu-mi mai placi, esti tot mai gri, tot mai trist. Un oras in care urla prezentul. Fiecare om pe care il vad e un urlet zavorat. Fiecare roman in lume e un strigat inabusit. Asa i-am recunoscut pe ei, pe romani, printre milioane de alti oameni in aeroportul din New York. Mii de ochi. Doar ochii nostri urla a zbateri. Cand eram copil nu intelegeam de ce adultii nu-si zambesc pe strada. Acum ma intreb daca sunt nebuni cei ce zambesc pe strada. Sau straini.

Pavaje noi ce deja se descompun, flori puse aiurea ca justifice cheltuieli. O tara bolnava. Oare de asta sunt si eu bolnava, am luat-o de la ea? Ziduri murdare de vopseaua urletelor: "priveste cerul".

Il privesc. Brusc imi dau seama ca nu am mai facut asta de zile, saptamani, luni, poate ani? Imi amintesc ca obisnuiam sa il studiez cu atentie, fie noapte, fie zi, sa-i caut dedesubturile si deasuprele. Am uitat sa il mai privesc. Acolo eram. Ma simt mai bine. Acum pe bune.